Nu am copii, dar am ceva cunostiinte de psihologie. Consider ca stiu mai multe decat multi parinti, care si-au crescut „odraslele” dupa ureche. Unora le-a iesit, altii au dat-o in bara. Cu stil ar zice unii. Astazi voi vorbi despre copilul in centrul universului sau. Ca sa intelegeti ce vreau sa spun si mai ales DE CE, va voi explica un pic ce presupune asta.
Universul unui copil este foarte ingust. Initial universul sau este foarte mic, ingust. Este doar maternitatea, doar casa in care locuieste. Singurii oameni pe care-i cunoaste sunt mama si tata. Ma rog, alaturi de cei care mai au grija de ei.
Strict geografic, universul copilului este foarte ingust, o strada, un cartier. Depinde evident cat de mobila este familia in cauza. Ideea e ca acest univers se extinde treptat. Dar copilul se are pe sine insusi in centrul universului sau.
Ceea ce este perfect normal. Logic. Ceea ce inseamna ca pentru a-l convinge sa faca ceva educativ, parintele trebuie sa lege cumva acel ceva de universul copilului.
Drept urmare, ideea celor de la atelierul de eroi cu ale lor carti personalizate pentru copii mi se pare excelenta. Ca sa intelegeti mai bine, ideea este asa: ca sa-l convingi pe copil sa citeasca, ii pui in fata o carte care-l are pe el in prim-plan. Cartea prezinta copilul in centrul universului sau. Dupa ce copilul va incepe sa citeasca, ii va placea sa faca asta, pentru parinte va fi mult mai usor, mult mai simplu, sa-l convinga sa citeasca si altceva. Uite, ai citit cartea care te are pe tine ca personaj principal; nu ai vrea sa vezi si alte personaje?
Ganditi-va apoi la intregul proces educational. Cand eram student, invatam la pedagogie ca intregul proces educational trebuie sa fie centrat pe elev. Elevul trebuie sa fie pus in prim-plan, nevoile sale. Ganditi-va ca acest lucru trebuie sa se intample si in cazul educatiei timpurii, in cazul educatiei facute in familie. Daca parintele este setat astfel, ca micutul sa fie in prim-plan, atunci copilului ii va fi mult mai usor sa invete. El va invata totul de la el, tot procesul va pleca de la el, dar la universul lui.
Educatia copilului trebuie sa plece de la el. E drept, nu trebuie exagerat, nu trebuie ca micutul sa se creada singurul om de pe acest Pamant. Insa educatia aceasta trebuie sa inceapa cu povesti care-l au pe el ca personaj. El este personajul principal al propriei povesti, atat virtual, cat si real, ca personaj principal al propriei vieti. Din aceste povesti el va afla ca nu e singur pe acest Pamant, ca mai sunt si altii, copii si adulti. Din aceste povesti va afla si alte lucruri educative, va invata cum sa se spele, cum sa nu arunce gunoaie pe jos. Va afla cum sa convietuiasca cu altii. Cum sa nu-i deranjeze, cum sa-i ajute daca acestia au nevoie.
Ideea celor de la atelierul de povesti mi se pare excelenta, mai ales daca este aplicata corect, corespunzator. Nu stiu exact cum sunt acele povesti, cat de frumos scrise sunt, cat de originale sunt. Banuiesc ca povestile includ nu doar numele celor mici, ci si localitatea unde se afla micutii, numele parintilor si alte detalii de genul. Alte personalizari. Am auzit lucruri bune despre ei si despre povestile lor, insa recunosc ca nu am citit vreo poveste cap-coada.
Culmea este ca, desi am aproape 37 de ani, m-as bucura sa am, sa fi avut, o astfel de poveste, scrisa de altul. Nu stiu cum sa va explic, dar parca gandesc mai bine daca cineva imi pune in fata mea o oglinda. Fix asta este PENTRU UN ADULT o astfel de poveste. Daca eu i-as da cuiva detalii despre mine, iar acel cineva ar transforma viata mea, macar cea de pana acum, intr-o poveste. O poveste pentru copii, o poveste pentru adulti. Depinde de scriitor si evident depinde si de povestea vietii mele de pana acum.
Una dintre „tehnici” este ca cel mic sa primeasca an de an o astfel de carte. Chiar si la 1 an, la 2 ani, la 3 ani, adica atunci cand el NU poate citi. Sa se stranga an de an povesti de genul, la un moment dat el sa se apuce sa le citeasca si prin intermediul lor sa-si vada propria viata. O oglinda, asa cum ziceam mai sus. Una frumos scrisa, poate infrumusetata, editata ar zice generatia mea, dar o poveste REALA. Nu am fost si nu sunt nici acum de acord cu educatia prin minciuna. Poate-s eu defect…
Ma rog, pentru unii copii ar putea fi eficienta si o poveste in care copilul este super-erou. In care copilul are o super-putere, cu ajutorul careia reuseste sa salveze lumea. Ori macar sa salveze pe cineva. E o idee, chiar daca pentru unul ca mine nu a functionat niciodata. Stiti aversiunea mea fata de filmele cu super-eroi. Fata de super-eroi per ansamblu.
Ideea este ca aceste carti, pe langa povestea scrisa, contin si fotografii. Practic, poti vedea cum ai crescut si prin intermediul pozelor: asa aratam la 1 an, asa aratam la 2 ani, asa aratam la 3 ani … Sunt relevante si ele, chiar daca pozele seci, fara explicatii, fara povesti, ar putea minti. O fotografie face cat o mie de cuvinte, insa asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam definitiv la cuvinte.
Ideea cu punerea copilului in centrul universului sau mi se pare excelenta din punct de vedere educativ. Mi se pare la fel de buna si din punct de vedere comercial. Deci o aplaud, o incurajez si ma bucur ca exista aceasta posibilitate, aceasta optiune. Evident contra cost, dar nicidecum atat de scumpa incat sa si-o permita foarte putini. As zice chiar dimpotriva: mai ieftina decat am crezut eu. Decat mi-am imaginat prima data.
Astept acum parerile voastre, atat despre punerea copilului in centrul universului sau, cat si despre cei de la Atelierul de eroi. Chiar sunt curios daca ati apelat vreodata la ei ori daca intentionati s-o faceti in viitorul apropiat. O curiozitate personala, nimic mai mult.