Mă minunează, și mă va minuna mereu, capacitatea umană de a ierta. Păzea așadar, guest lacrimogen!
Să facem un club, dacă vă minunează și pe voi: Clubul Iertătorilor Minunați, propun.
Sunt Luciana Corlan, și îmi place să iert. Sunt una din fraiericile alea care trăiesc cu impresia că este mai bine să ajuți și să ierți, să riști să fii luat de prost/proastă, decât să ții în tine. Sau, mai rău, să ai conștiința (dacă posezi una) încărcată pentru vreun Neica Nimeni care ți-a dat un șut în fund.
Iertarea și ajutorul fac bine la inimă. Dacă ești ca mine, tu, ca om, vei ajuta că îți place, că te simți util, că ai mai bifat o faptă nobilă în CV-ul tău spiritual. Te vei simți bine ca OM, nu ca stămoș al maimuței.
Dar ce ne facem când ajutăm sau iertăm ceea ce voi numi generic Cercopiteci? Sau Homo Bolovanus Trădătorus (specie pe cât de rară, pe atât de retardă)? Ce? Ni se întâmplă uneori, nu? L-ai iubit, și ți-a dat cu piciorul. A intrat cu șenilele peste sentimentele tale. Sau ai ajutat o prietenă, care a uitat, sau te răsplătește, dar cu otravă.
Ce faci atunci? Trădarea doare, al dracului de tare. Și te minunezi, și plângi în sinea ta, că ai vrut să faci un bine, iar Homo Bolovanus și-a luat bucata de cenușă vulcanică numită (atât de frumos) creier și ți-a izbit-o de cap.
Eu, una, prefer să tac. Să mă ridic, să mă scutur, să îmi spăl rănile, și să merg mai departe.
Uneori iert mai departe, același Cercopitec(ă) și se merită. Dar nu mereu.
Când îmi dau seama că nu mai este nimic de salvat, trec iarăși mai departe. Pentru că ura sau răzbunarea sunt chestii care mă ard pe dinăuntru, și mulți nu merită. Nu spun că trec mai departe și gata. Sufăr. Ca oricine. Dar fac tot posibilul să uit. Și știu că am uitat atunci când nu mă mai gândesc la iertarea aia ca la o greșeală.
Însă iertările care mă vor minuna mereu sunt ale îndrăgostiților. El o bate, ea îl iartă. Era nervos. Ea l-a enervat. Ea e de vină. Urlă la ea, o amenință, o înjosește, dar ea iartă iar. Și nu se termină când Gibonus Tâmpitus (deja altă specie) încetează. Pentru că atunci cere scuze, și, mă iertați, dar pișă ochii, că ăla nu e plâns. Iar ea, după chinuri, îl crede că s-a schimbat. Le cere scuze și altora în numele lui.
Și stau și mă gândesc că eu m-am despărțit de un tip doar pentru că mamă-sa vroia să mă schimbe, mă critica veșnic, iar el nu îi spunea nici să mă lase în pace. Mi-a fost foarte greu, dar când ești cu cineva, care vede că ești criticată aiurea, și nu reacționează, ăla ori e fătălău, ori chiar crede că e cazul să te schimbi. Și dacă te vrea altfel, de ce mama vieții mai stă cu tine? L-am iertat la vremea mea. De vreo două ori. Cu lacrimi. Am suferit imens. Dar femeia din mine mi-a călcat momos cu tocul pe sufletul zdrobit, mi-a ridicat mândria, i-a dat două palme, și i-a poruncit să preia controlul.
De ce pana mea nu se întâmplă asta mai des?
Iertarea merită. Și bunătatea. Și dacă credeți că nu vă respectă nimeni pentru ele, VĂ RESPECT EU!!! Asta să o știți. Nu sunt acte firești, sunt cadouri. Sunt frânturi de inimă pe care le oferiți. Și ofrandele astea, merită
divinizate, nu doar băgate în seamă. Lumea asta mare și rea nu mai este în stare să le ofere la tot pasul. Suntem doar câțiva care mai pot.
Dar când vedeți că ajutați și vi se dă un șut mic și ferm în dos, depărtați-vă. Nu brusc, nu cu scandal. Cei care nu apreciază ce oferiți nu vor înțelege unde au greșit. Așa că luați distanță ușor, ca din fața unor bestii flămânde, capabile să se hrănească din voi.
Doare mai puțin, și nici nu vă mai bateți capul pentru ceva ce nu va merita niciodată.